Prima dată când cineva mi-a spus „te iubesc!” a fost într-o limbă străină, a fost un „ Ti amo!” spus în glumă. Era atât de frumos spus și mă simțeam atât de fericit. Mă simțeam mândru și important, mă simțeam dorit. Nu m-a interesat de ce a spus-o în altă limbă, de ce nu a putut să o spună în română. Nu mă interesa decât ce a spus, ce am tradus eu din ce a spus prin prisma mea, a gândurilor și a firii mele. Ce copil!
Acum îmi doresc să îmi spui „te iubesc” în fiecare zi, in fiecare clipă, în fiecare secundă, oricât de obositor și sufocant ar fi. Îmi doresc să mă sufoci cu aceste cuvinte! De fiecare dată când spui, simt nevoia să iau o pauză de la viață, să nu mai respir, să nu mai aud nimic, să nu mai văd nimic. Îmi doresc să îngheț tot, să trăiesc la infinit clipa, să nu mai treacă acea bucurie. Simt cum greutatea unei fericiri puternice îmi apasă pe trunchi, cum aerul devine greu de respirat. Flori și bucurie înfloresc în mine, ca o minune care îmi regenerează sufletul. Orice se poate întâmpla, orice îmi poate lua totul...doar să nu îmi ia cuvintele tale prețioase. Îmi doresc să mă minți dacă nu poți spune cu adevărat aceste cuvinte...iubirea mea își dorește să mă minți. Când îmi spui „te iubesc” îmi dai sens, îmi dai viață, îmi dai putere infinită... Tu oare ce simți când îți spun „te iubesc!” ?